Sindromul impostorului în tranziții de carieră
Există momente în viața profesională care, dincolo de provocările vizibile, aduc cu ele o tensiune invizibilă, dar extrem de puternică: sindromul impostorului. Acea voce interioară care șoptește „nu meriți să fii aici” devine mai insistentă exact în clipele de schimbare – atunci când facem pași către necunoscut.
O promovare mult așteptată, o schimbare de domeniu, o decizie de a începe un business propriu sau revenirea pe piața muncii după o pauză – toate aceste tranziții de carieră, deși aparțin unei dinamici firești, activează un conflict interior. Ne dorim schimbarea, dar în același timp ea scoate la suprafață fragilități pe care le-am ascuns mult timp sub eticheta competenței.
De ce apare sindromul impostorului tocmai în tranziții?
Schimbarea ne scoate din familiar. Într-un context nou, reperele vechi dispar: colegii care ne cunoșteau, sarcinile pe care le stăpâneam, regulile jocului pe care le învățasem deja. În locul lor apar necunoscute și incertitudini.
Iar acolo unde lipsesc standardele clare, mintea începe să umple golurile cu auto-critică. În loc de „nu știu încă regulile”, vocea interioară traduce situația prin „nu sunt suficient de bun(ă)”.
Mai mult, tranzițiile de carieră vin cu expunere. O promovare înseamnă vizibilitate mai mare. O schimbare de domeniu aduce inevitabil comparația cu cei care par să știe mai mult. Un început antreprenorial ne lasă dezbrăcați de protecția unui brand mare. Și în fața expunerii, vulnerabilitatea se amplifică.
Cum funcționează, psihologic, impostorul
Sindromul impostorului este o distorsiune cognitivă. El nu spune: „nu ai reușite”. El spune: „reușitele tale nu contează”. Le explică prin noroc, prin circumstanțe, prin „alții au muncit mai mult”. Este un mecanism de minimizare a propriei valori, care transformă succesul într-un accident și eșecul într-o dovadă.
Psihologic vorbind, este alimentat de perfecționism, de frica de expunere și de un tipar vechi: convingerea că valoarea personală trebuie dovedită mereu, niciodată asumată.
În tranzițiile de carieră, acest tipar devine mai vizibil pentru că terenul pe care pășim nu mai e sigur. Și atunci, tot ce nu putem controla se traduce prin „nu sunt destul”.
Efectele invizibile
Sindromul impostorului nu se prezintă la ușă cu pancarte vizibile și nici nu anunță că vine. Nu e un gând izolat care trece, ci un fir subțire care se strecoară prin toate comportamentele noastre de zi cu zi. Îl simți atunci când începi să muncești peste măsură, nu din pasiune, ci din dorința de a compensa o îndoială interioară. Rămâi mai mult la birou, adaugi sarcini suplimentare, cauți să fii impecabil(ă) în fiecare detaliu, nu pentru că cineva ți-o cere, ci pentru că vocea ta interioară spune că altfel se va descoperi „adevărul”.
Alteori, impostorul se ascunde în amânare. Nu începi un proiect, deși știi că ai resursele necesare, pentru că frica de a fi „demascat(ă)” paralizează primul pas. Apoi apare tăcerea – acel moment în care ai nevoie de sprijin, dar renunți să ceri ajutor. Îți spui că dacă pui o întrebare, confirmi suspiciunea că nu ești suficient. Și alegi să porți singur(ă) povara, chiar dacă asta înseamnă efort dublu și epuizare.
Și, poate cel mai perfid, impostorul se manifestă prin anxietate. Fiecare feedback devine o judecată, fiecare observație – o sentință, fiecare greșeală, oricât de mică, se transformă într-o catastrofă interioară. În loc să fie terenuri de creștere, tranzițiile de carieră ajung să fie câmpuri de auto-sabotaj tăcut, în care cea mai mare luptă nu este cu cerințele exterioare, ci cu propria voce care repetă obsesiv: „nu ești destul”.
Cum putem lucra cu impostorul
Primul pas este recunoașterea. Nu ești singur(ă). Studii arată că până la 70% dintre profesioniști experimentează sindromul impostorului la un moment dat. Faptul că te îndoiești nu înseamnă că nu ești competent(ă). Înseamnă doar că ești suficient de conștient(ă) încât să-ți pese de performanța ta.
Al doilea pas este reîncadrarea succesului. În loc să explici reușita prin „am avut noroc”, întreabă-te: ce abilități am folosit aici? ce decizii am luat care m-au adus în acest punct? Învățând să pui în oglindă acțiunile și rezultatele, succesul devine ancorat în realitate, nu o întâmplare.
Al treilea pas este căutarea clarității. În tranziții, criteriile de reușită sunt adesea neclare. Întrebările simple – ce se așteaptă de la mine în primele luni? care sunt prioritățile reale? – reduc spațiul în care impostorul poate specula.
Și, poate cel mai important, e practica vulnerabilității. A cere sprijin, a întreba, a recunoaște că ești la început – toate sunt semne de curaj, nu de impostură.
O reflecție necesară
Am văzut adesea că sindromul impostorului nu dispare complet. Dar poate fi integrat. Îl putem privi nu ca pe un dușman, ci ca pe un semnal. El apare exact acolo unde există șansa de creștere. În loc să-l înăbușim, putem învăța să-l traducem: „mă simt impostor pentru că pășesc într-o zonă nouă. Și asta e dovada că fac ceva important”.
Tranzițiile de carieră sunt punți. Ele cer curaj, adaptare, dar și multă blândețe cu sine. Dacă vocea impostorului devine prea puternică, poate că nu e semnul că nu aparții acolo, ci că exact acolo e locul unde începe următoarea etapă de creștere.
Pentru că, în fond, cei care nu simt niciodată sindromul impostorului nu sunt neapărat cei mai competenți. Ci cei care au încetat să mai crească.
Sunt jurist, dar nu vă speriați, nu judec pe nimeni… decât când trebuie.
Încă profesez în domeniu, cu toate că, uneori, sufletul meu s-ar muta definitiv într-un cort de rulotă la malul mării. Deocamdată, mă refugiez acolo doar în weekenduri, alături de soțul meu (partener de viață și de glume de aproape 25 de ani) și cățelușa noastră, Hera – o mică filozofă blănoasă care a inspirat chiar și o serie de povești de seară pentru copii.
De-a lungul timpului am fost trainer, manager, coordonator de proiecte imobiliare, om cu agende pline și planuri mari. Apoi, într-o zi, mi-am dat seama că știu să scriu e-mailuri impecabile, dar nu mai știu ce-mi place cu adevărat. Așa s-a născut „Respiră și schimbă”: din nevoia de a-mi recăpăta vocea, umorul și liniștea.
Aici vei găsi articole despre carieră, despre stresul care se insinuează în tăceri și despre curajul – uneori absurd, alteori salvator – de a face schimbări chiar și când nu ai totul clar. Scriu cu sinceritate, uneori cu ironie, întotdeauna cu sufletul pe masă. Pentru că, de fapt, blogul acesta nu e despre mine. E despre noi toți, cei care încercăm să trăim cu sens, cu întrebări și cu speranța că nu e niciodată prea târziu să ne schimbăm direcția.
Dacă ai ajuns aici, poate nu e întâmplător. Poate și tu simți că ai nevoie de o gură de aer. Atunci… respiră. Și vezi ce se întâmplă.
