Prezumția de umanitate – o nouă abordare legală

Există o expresie care se repetă adesea în facultățile de drept, în instanțe și în conversații cu clienții: „orice persoană se bucură de prezumția de nevinovăție”. Este un pilon de bază al justiției moderne. Dar ce-ar fi dacă, dincolo de această prezumție juridică, am construi – și am recunoaște – o alta, mai profundă și mai tăcută: prezumția de umanitate?

Mă întreb adesea, ca jurist și ca om care a studiat mintea umană (destul de puțin, recunosc), de ce învățăm să ne apărăm atât de bine, dar uităm să ne privim unii pe alții cu îngăduință. De ce sistemul de drept, cu toată complexitatea și noblețea lui, pornește de cele mai multe ori de la ideea de control, de sancțiune, de limitare. Ca și cum omul ar fi, prin definiție, o posibilă eroare care trebuie reglementată, și nu o ființă în devenire, vulnerabilă, contradictorie, dar în esență umană.

Am lucrat cu oameni care au greși, unii dintre ei grav. Unii dintre ei, aparent, fără remușcări. Dar aproape de fiecare dată, când am avut răbdarea să ascult, să pun întrebările potrivite, să nu mă grăbesc să trag concluzii, am găsit în spatele faptelor un om. Uneori rănit, alteori furios, uneori doar foarte, foarte singur. Rareori un monstru. Mult mai des, o ființă care nu mai fusese privită de nimeni ca fiind vrednică de înțelegere. Nici măcar de sine.

Ne-am obișnuit să spunem că legea e oarbă. Și poate că e bine să fie așa – în sensul echității. Dar am început să cred că, uneori, tocmai această orbire ne dezumanizează. O interpretare strictă, rece, aplicată mecanic, poate fi corectă în ochii dreptului, dar greșită în fața vieții. Și atunci, ce înseamnă cu adevărat dreptatea?

Mi-ar plăcea ca într-o zi să vorbim în sălile de judecată nu doar despre fapte și norme, ci și despre contexte și emoții. Mi-ar plăcea să începem evaluarea unui caz cu o întrebare simplă: „Ce l-a adus pe acest om aici?” Nu ca să-i găsim scuze, ci ca să nu-i pierdem esența. Ca să păstrăm vie ideea că fiecare om are o poveste, chiar și atunci când nu și-o poate spune singur.

Prezumția de umanitate ar însemna să nu reducem oamenii la greșelile lor. Să nu tragem linii definitive în jurul unui dosar sau al unei erori. Ar însemna să lăsăm loc pentru îndoială nu doar cu privire la vină, ci și cu privire la verdictul nostru interior despre cine e celălalt. Poate că nu e un infractor, ci un om în derivă. Poate că nu e un mincinos, ci cineva care a învățat să se apere cum a putut. Poate că nu e lipsit de remușcări, ci doar n-a învățat încă să le recunoască.

Știu că legea nu poate funcționa doar pe bază de empatie. Dar cred cu tărie că empatia nu exclude rigoarea, ci o echilibrează, nu cere abandonul principiilor, ci o ancorare mai profundă în realitate. Pentru că realitatea, în cele din urmă, e alcătuită din oameni. Și niciun om nu e doar suma faptelor sale.

Poate că nu putem scrie „prezumția de umanitate” într-un cod de procedură. Dar o putem cultiva în felul în care ascultăm, întrebăm, pledăm, decidem. Și poate că, atunci când vom face asta, vom reuși să construim nu doar o justiție mai dreaptă, ci și o societate mai blândă.

Pentru că acolo unde se termină litera legii, începe uneori tăcerea din care se naște compasiunea. Iar din acea compasiune, cred, se poate naște un alt fel de dreptate.