Gânduri nerostite și ce aș fi vrut să aud
Nu spun des ce simt. Poate din teamă, poate din oboseală, poate dintr-un amestec ciudat de „nu are rost” și „oricum nu schimbă nimic”. Dar asta nu înseamnă că nu se adună. Cuvintele netrimise stau în gât ca niște noduri, ca niște pietre mici care apasă mai tare cu fiecare zi în care le ignor.
Am învățat să răspund „sunt bine” chiar și atunci când totul e pe dos. Am învățat să zâmbesc când aș fi vrut doar să plec. Am dat din cap că „înțeleg” când n-am fost nici măcar aproape de înțeles. Și m-am făcut că nu doare ca să nu încurc pe nimeni cu durerea mea.
Dar în tot timpul ăsta, au existat lucruri pe care mi-aș fi dorit să le aud. Nu lecții, nu sfaturi, nu „vezi partea bună”. Ci cuvinte simple, care să nu încerce să repare nimic, doar să fie acolo.
Mi-aș fi dorit să aud:
„Te cred.” Fără să trebuiască să explic de ce simt ce simt. Fără să mi se răspundă cu „hai, că nu-i așa grav”.
„Și eu am trecut prin asta.” Nu ca să transform discuția în competiție, ci ca să nu mă mai simt singur(ă) în toată povestea.
„Poți să te oprești.” Să nu mai trag de mine, să nu mai duc totul pe umeri doar pentru că așa am fost obișnuit(ă). Să mi se dea voie să respir, fără vină.
„Nu trebuie să fii puternic(ă) tot timpul.” Că și cei mai tari oameni au momente în care cad. Și că e ok.
„Îți e greu. Și e în regulă.” Nu trebuie să fie altfel. Nu trebuie să „treacă repede”. Doar să fie auzit.
Dar mai ales… mi-aș fi dorit să aud liniștea aia care nu cere explicații, care doar e. Când cineva nu fuge de disconfortul tău, ci stă lângă tine în el. Nu ca să-l repare, ci ca să nu-l duci singur(ă).
***
Sunt multe lucruri pe care nu le-am spus și probabil nici nu o să le spun vreodată. Dar le scriu aici ca să nu se piardă cu totul. Poate o să le citești tu și o să le recunoști în tine. Sau poate o să-ți aduci aminte de cineva care ar avea nevoie să le audă chiar acum.
Dacă e așa, spune-le. Simplu, fără să le ambalezi. Uneori un „te văd” spus la timp face mai mult decât o mie de explicații.
Până atunci, eu rămân aici, cu gândurile mele nerostite. Și cu speranța că poate, într-o zi, le vom auzi unii de la alții mai des.
Sunt jurist, dar nu vă speriați, nu judec pe nimeni… decât când trebuie.
Încă profesez în domeniu, cu toate că, uneori, sufletul meu s-ar muta definitiv într-un cort de rulotă la malul mării. Deocamdată, mă refugiez acolo doar în weekenduri, alături de soțul meu (partener de viață și de glume de aproape 25 de ani) și cățelușa noastră, Hera – o mică filozofă blănoasă care a inspirat chiar și o serie de povești de seară pentru copii.
De-a lungul timpului am fost trainer, manager, coordonator de proiecte imobiliare, om cu agende pline și planuri mari. Apoi, într-o zi, mi-am dat seama că știu să scriu e-mailuri impecabile, dar nu mai știu ce-mi place cu adevărat. Așa s-a născut „Respiră și schimbă”: din nevoia de a-mi recăpăta vocea, umorul și liniștea.
Aici vei găsi articole despre carieră, despre stresul care se insinuează în tăceri și despre curajul – uneori absurd, alteori salvator – de a face schimbări chiar și când nu ai totul clar. Scriu cu sinceritate, uneori cu ironie, întotdeauna cu sufletul pe masă. Pentru că, de fapt, blogul acesta nu e despre mine. E despre noi toți, cei care încercăm să trăim cu sens, cu întrebări și cu speranța că nu e niciodată prea târziu să ne schimbăm direcția.
Dacă ai ajuns aici, poate nu e întâmplător. Poate și tu simți că ai nevoie de o gură de aer. Atunci… respiră. Și vezi ce se întâmplă.
