Cum recunoști că ești în pragul epuizării emoționale?
Nu după ce obosești. Ci după ce nu mai simți nimic.
Epuizarea emoțională nu se anunță. Nu intră pe ușă cu pași grei, nu trântește nimic. Vine tăcut, strecurându-se în gesturi banale: când începi să spui „lasă, nu contează”, chiar dacă în interior doare. Când înveți să zâmbești mecanic, ca să nu-ți mai pună nimeni întrebări.
De fapt, adevărata epuizare emoțională nu arată ca o criză ci ca o zi obișnuită, în care nu mai ești tu.
Nu-ți dai seama când începe.
Într-o zi, te trezești și realizezi că nu mai ai chef să-ți deschizi geamurile, nu pentru că e frig, pentru că nu mai vrei să faci contact cu nimic. Începi să refuzi invitații fără motiv, să răspunzi la mesaje târziu, monosilabic. Simți că te enervează aerul, dar nu te mai deranjează nedreptatea.
E semnul cel mai grav: ai devenit spectatorul propriei tale vieți. Și, dintr-o dată, nu mai contează cine joacă în scenă. Nici măcar tu.
Nu e despre tristețe.
Tristețea, cât de dureroasă ar fi, e vie. Epuizarea emoțională, în schimb, e albă, ca un neon rece într-o cameră goală. Nu mai ai motivație, nu mai ai furie, nu mai ai entuziasm. Ai doar sarcini.
Mergi la muncă. Te speli pe dinți. Îți plătești facturile. Spui „mulțumesc” și „îmi pare rău”. Dar înăuntru, nimic nu te mai mișcă. Nici măcar muzica.
Ești în pragul epuizării când:
- Răspunzi „Sunt bine”, dar nu știi ce înseamnă asta.
- Taci în fața lucrurilor care te dor, pentru că ai obosit să explici.
- Nu mai ceri ajutor pentru că ți se pare că e prea târziu sau că nimeni nu ar înțelege.
- Încep să te deranjeze oamenii fericiți, nu pentru că le-ai dori răul, ci pentru că îți amintesc ce ai pierdut în tine.
Și cel mai subtil semn:
Când cineva te întreabă ce mai faci, vrei să plângi. Dar nu poți. Pentru că nici lacrimile nu mai vin.
Ce faci când realizezi că ești acolo?
Nu te grăbi să „iei măsuri”. Nu încerca să repari ceva imediat. Epuizarea nu se tratează cu „hai că trece”. Nici cu weekenduri libere. Nu ai nevoie de un sfat. Ai nevoie de un martor.
Spune cuiva:
„Nu mai pot. Nu mai știu cum să fiu eu.”
Apoi oprește-te. Stai. Respiră. Nu face nimic altceva. Sufletul, când e obosit, nu vrea soluții. Vrea spațiu. Vrea adevăr. Și, uneori, vrea doar să știe că nu e singur.
În loc de concluzie
Poate nu ți-a spus nimeni asta, dar o fac eu acum:
E normal să obosești, chiar și când viața ta pare „bună pe hârtie”.
E normal să nu mai poți. E normal să taci. E normal să te întrebi cine ai devenit.
Dar nu ești stricat(ă). Nu ești pierdut(ă).
Ești doar în pauza pe care n-ai avut curajul să ți-o iei.
Iar dacă citești asta, poate e timpul să închizi puțin zgomotul lumii și să te întrebi:
„Ce am nevoie eu, azi, pentru mine?”
Răspunsul nu trebuie să fie mare.
Doar să fie al tău.
Reflecție ghidată: Întoarcerea spre tine
Ia-ți 5 minute. Lasă deoparte telefonul, grijile, așteptările. Așază-te confortabil. Închide ochii. Respiră.
Apoi citește aceste întrebări. Nu trebuie să răspunzi repede. Doar lasă-le să se așeze în tine.
1. Când ai fost ultima oară sincer(ă) cu tine?
Ce nu mai vrei să porți pe umeri, dar încă porți?
2. Dacă astăzi n-ar trebui să demonstrezi nimic, ce ai face?
Ce ți-ar cere sufletul?
3. În ce parte din tine e cel mai mult dor?
Ce ai vrea să simți din nou, dar nu mai știi cum?
4. Care este gândul tău de liniște?
Îl poți auzi acum?
5. Ce ți-ai spune dacă ai fi propriul tău copil?
Ce i-ai spune să nu uite niciodată?
Rămâi cu întrebarea care te-a atins cel mai mult. Nu o grăbi. Nu o transforma în sarcină.
Poate răspunsul vine azi.
Poate mâine dimineață.
Poate în tăcerea dintre două gânduri.
Dar când vine, să știi că ești acolo. Încă ești. Încă ai cu ce începe.
Sunt jurist, dar nu vă speriați, nu judec pe nimeni… decât când trebuie.
Încă profesez în domeniu, cu toate că, uneori, sufletul meu s-ar muta definitiv într-un cort de rulotă la malul mării. Deocamdată, mă refugiez acolo doar în weekenduri, alături de soțul meu (partener de viață și de glume de aproape 25 de ani) și cățelușa noastră, Hera – o mică filozofă blănoasă care a inspirat chiar și o serie de povești de seară pentru copii.
De-a lungul timpului am fost trainer, manager, coordonator de proiecte imobiliare, om cu agende pline și planuri mari. Apoi, într-o zi, mi-am dat seama că știu să scriu e-mailuri impecabile, dar nu mai știu ce-mi place cu adevărat. Așa s-a născut „Respiră și schimbă”: din nevoia de a-mi recăpăta vocea, umorul și liniștea.
Aici vei găsi articole despre carieră, despre stresul care se insinuează în tăceri și despre curajul – uneori absurd, alteori salvator – de a face schimbări chiar și când nu ai totul clar. Scriu cu sinceritate, uneori cu ironie, întotdeauna cu sufletul pe masă. Pentru că, de fapt, blogul acesta nu e despre mine. E despre noi toți, cei care încercăm să trăim cu sens, cu întrebări și cu speranța că nu e niciodată prea târziu să ne schimbăm direcția.
Dacă ai ajuns aici, poate nu e întâmplător. Poate și tu simți că ai nevoie de o gură de aer. Atunci… respiră. Și vezi ce se întâmplă.
