Cum devii infractor în propria poveste
Nu toți infractorii poartă mască sau încalcă legea penală. Unii dintre ei arată impecabil la birou, bifează taskuri, plătesc impozite la timp și spun „bună ziua” vecinilor pe scară. Îi vezi în fiecare dimineață cu ecusonul la gât și cu privirea obosită ascunsă sub machiaj sau sub un zâmbet politicos. Sunt „cetățeni model” în ochii societății, dar complici tăcuți în propriile încălcări interioare.
Infractorii aceștia nu apar în dosare, ci în oglindă. Nu vei găsi împotriva lor plângeri, nici rechizitorii. Dar, dacă ar exista un tribunal al sufletului, ar fi acuzați de abuz în serviciu față de sine, de delapidarea timpului personal și de neglijență față de propriile nevoi.Vinovații suntem chiar noi, cei care ne furăm orele de somn pentru a răspunde unui e-mail „urgent”, care ne condamnăm la tăcere atunci când ar trebui să spunem „nu”, care ne reducem viața la un dosar de obiective bifate.
Suntem inculpați și judecători în același timp, purtând robe invizibile și pronunțând zilnic sentințe împotriva propriei libertăți.
Dacă ar exista un parchet interior, acolo s-ar strânge zilnic probe împotriva noastră: orele prea târzii petrecute în fața laptopului, promisiunile neonorate față de noi înșine, pauzele anulate, limitele încălcate cu bună știință. Dosarul vieții noastre nu conține fraude financiare sau furturi spectaculoase, ci mici infracțiuni repetitive, aparent mărunte, dar devastatoare prin cumul.
Și, paradoxal, în acest proces intim, avem toate rolurile: suntem inculpatul care se apără stângaci, procurorul nemilos care aduce acuzații, dar și judecătorul care pronunță verdictul fără drept de apel. În sala de judecată a conștiinței nu există avocați ai apărării, ci doar tăcerea noastră vinovată.
Autoincriminarea zilnică
De câte ori ți-ai încălcat propriile reguli? Ai promis că nu vei mai lucra după 9 seara, dar ai răspuns la e-mailuri la 11. Ai jurat că nu vei accepta proiecte care nu te reprezintă, dar ai spus „da” din reflex. Ai decis să îți iei liber o zi, dar te-ai simțit vinovat(ă) și ai muncit „puțin” între două cafele.
Fiecare astfel de gest e o contravenție personală. Nu intri în pușcărie, dar îți restrângi libertatea interioară. Devii un infractor al propriului scenariu de viață.
Codul penal al sufletului
Legea scrisă sancționează faptele împotriva societății. Îți spune clar ce ai voie și ce nu, ce se plătește cu amendă și ce se ispășește cu ani de detenție. Dar legea nescrisă – cea pe care o porți în tine – e mai subtilă și mai aspră. Ea pedepsește trădările împotriva propriei persoane.
Articolul 1: „Să nu îți calci limitele fără consimțământ.” De câte ori ai muncit peste puteri, deși corpul îți cerea odihnă? De câte ori ai rămas în locuri, relații sau proiecte care te epuizau, doar pentru că „trebuia”? Asta e echivalentul juridic al unui abuz – doar că victima ești chiar tu.
Articolul 2: „Să nu îți uiți nevoile sub pretextul eficienței.” Am învățat să punem productivitatea deasupra umanității. Mâncăm pe fugă, dormim cu telefonul lângă pernă, bifăm taskuri ca să simțim că avem valoare. Dar fiecare nevoie ignorată – de odihnă, de liniște, de prezență – e o dovadă în plus la dosarul autoincriminării.
Articolul 3: „Să nu te condamni la tăcere când vrei să spui «nu».” De fiecare dată când am acceptat ce nu ne reprezintă, am semnat practic o autodenunțare. Tăcerea nu e neutră: e un verdict de vinovăție împotriva propriei voci.
Iar când încalci aceste articole nu o dată, ci repetat, devii recidivist(ă) în propria poveste. Nu există grațiere automată, nici suspendare a pedepsei. Singura cale de reabilitare e să recunoști încălcarea, să-ți rescrii codul interior și să începi să aplici legea în favoarea ta, nu împotriva ta.
Circumstanțe atenuante
Cum în orice proces există și circumstanțe atenuante., nici în tribunalul sufletului nu putem ignora contextul. Nu am devenit infractori ai propriei povești dintr-un capriciu, ci dintr-un ansamblu de presiuni care ne-au împins, pas cu pas, spre auto-trădare.
Societatea ne-a învățat că succesul înseamnă disponibilitate permanentă, că valoarea se măsoară în ore suplimentare și că un „nu” spus la timp echivalează cu o lipsă de loialitate. Am fost formați să credem că e normal să ne sacrificăm, că „așa se face”, că trebuie să fim mereu pregătiți, mereu eficienți, mereu prezenți.
Nu e doar vina noastră. Am moștenit scenarii: părinți care au muncit până la epuizare, profesori care au glorificat obediența, sisteme care au sancționat nonconformismul. Am crescut cu ideea că a te opri e o vină, iar a cere ceva pentru tine e un act de egoism.
De aceea, când ne găsim în postura de inculpați în propria viață, trebuie să ne acordăm și circumstanțele atenuante: am comis fapta sub presiunea normelor sociale, a fricii de respingere, a nevoii de apartenență. Am pledat „vinovat” la acuzații care, de fapt, nu erau ale noastre.
Și, poate cel mai important, trebuie să recunoaștem că intenția nu a fost să ne facem rău, ci să ne adaptăm. Doar că adaptarea excesivă a devenit autodestructivă.
Cum te achiți de vină
În drept, există mai multe modalități prin care cineva își poate ispăși pedeapsa sau chiar scăpa de ea. La fel și în viața noastră interioară. Nu e nevoie să ne aruncăm singuri în celula vinovăției perpetue; există căi prin care putem obține reabilitarea.
- Declara-ți drepturile.
Ai dreptul la odihnă, la tăcere, la greșeală, la bucurie. Ai dreptul să spui „nu” fără să-ți motivezi decizia. Ai dreptul să pleci dintr-un loc care nu-ți mai face bine, chiar dacă pe hârtie pare „sigur”. Când îți recunoști aceste drepturi, deja începi să ieși din arestul autoimpus.
- Invocă prescripția.
Nu toate greșelile trecutului trebuie să rămână active în dosar. Ceea ce a fost nu mai poate fi judecat la nesfârșit. E timpul să lași în urmă nopțile pierdute, promisiunile neonorate și deciziile luate sub frică. Prescripția interioară înseamnă să accepți că nu mai ești aceeași persoană care a comis „fapta”.
- Aplică amnistia interioară.
Poți decide, chiar azi, să te ierți. Să închizi dosarul autoacuzațiilor. Amnistia nu șterge faptele, dar le eliberează de puterea lor. A te ierta nu e slăbiciune, ci singura cale de a redeveni judecător drept și avocat bun pentru tine însuți.
- Reabilitarea prin fapte mici.
În codul penal al sufletului, reabilitarea nu vine prin gesturi grandioase, ci prin pași constanți: o pauză reală, un refuz spus la timp, o oră de somn în plus, o întâlnire cu tine însuți. Fiecare mică alegere în favoarea ta e o probă de bună purtare depusă la dosar.
Verdictul
Nu ești un criminal. Ești doar un om care, de-a lungul drumului, și-a încălcat propriile legi. Ai comis mici infracțiuni împotriva ta, uneori din neștiință, alteori din teamă, cel mai des din dorința de a fi acceptat(ă).
Partea bună? Codul penal al sufletului nu e scris pe piatră, ci în creion. Poate fi șters, rescris, reinterpretat. Nu există condamnări pe viață în această instanță interioară, decât dacă alegi să rămâi prizonier(ă).
Poate că a venit timpul să nu mai fii infractor în propria poveste. Poate că e momentul să te ridici în picioare, să-ți citești cu voce tare drepturile și să-ți dai singur(ă) achitarea.
Iar de mâine, să nu mai intri în sala de judecată ca inculpat, ci ca martor al propriei schimbări.
Sunt jurist, dar nu vă speriați, nu judec pe nimeni… decât când trebuie.
Încă profesez în domeniu, cu toate că, uneori, sufletul meu s-ar muta definitiv într-un cort de rulotă la malul mării. Deocamdată, mă refugiez acolo doar în weekenduri, alături de soțul meu (partener de viață și de glume de aproape 25 de ani) și cățelușa noastră, Hera – o mică filozofă blănoasă care a inspirat chiar și o serie de povești de seară pentru copii.
De-a lungul timpului am fost trainer, manager, coordonator de proiecte imobiliare, om cu agende pline și planuri mari. Apoi, într-o zi, mi-am dat seama că știu să scriu e-mailuri impecabile, dar nu mai știu ce-mi place cu adevărat. Așa s-a născut „Respiră și schimbă”: din nevoia de a-mi recăpăta vocea, umorul și liniștea.
Aici vei găsi articole despre carieră, despre stresul care se insinuează în tăceri și despre curajul – uneori absurd, alteori salvator – de a face schimbări chiar și când nu ai totul clar. Scriu cu sinceritate, uneori cu ironie, întotdeauna cu sufletul pe masă. Pentru că, de fapt, blogul acesta nu e despre mine. E despre noi toți, cei care încercăm să trăim cu sens, cu întrebări și cu speranța că nu e niciodată prea târziu să ne schimbăm direcția.
Dacă ai ajuns aici, poate nu e întâmplător. Poate și tu simți că ai nevoie de o gură de aer. Atunci… respiră. Și vezi ce se întâmplă.
