Clauze ascunse în promisiuni de iubire
Nu semnăm nimic. Nu există un contract de iubire scris, parafat, cu martori. Nici antet, nici dată, nici loc de semnătură. Și totuși, câteodată, ceea ce ni se promite cu voce caldă și ochi închiși seamănă periculos de mult cu o obligație legală.
„Voi fi mereu aici.”
„N-o să te rănesc niciodată.”
„Te iubesc exact așa cum ești.”
Declarații care sună a preambul de pact, a început de convenție, a clauză abuzivă mascată în poezie. Nu ne cerem acordul expres, dar îl presupunem. Ne angajăm tacit în relații unde termenii nu sunt negociați, ci înghițiți dintr-o dată, ca o bulă de aer înainte de scufundare.
În drept, o clauză e abuzivă când creează un dezechilibru semnificativ între părți. În iubire, unele promisiuni fac exact asta – dar fără protecția unei instanțe. Când el spune că va rămâne și pleacă la primul semn de slăbiciune, ce tribunal poate constata executarea defectuoasă? Când ea promite „necondiționat” dar aplică sancțiuni emoționale ori de câte ori te abați de la planul ei de viață – ce instanță îți mai apără libertatea?
Poate că iubirea în forma ei brută, nu cere reglementare. Dar relațiile? Relațiile sunt niște parteneriate. Și oricât ne-ar plăcea să credem în romantismul lor pur, ele implică voit sau nu, o formă de contract social. Cu condiții, termene și responsabilități. Numai că, spre deosebire de contractele autentice cele din iubire nu au un avocat care să-ți spună: atenție, clauză dezechilibrată!
Te trezești uneori cu penalități de întârziere la afecțiune, cu notificări pasiv-agresive, cu pierderi de bună-credință. Sau, eventual, cu o reziliere unilaterală venită printr-un mesaj rece, fără preaviz. Și nu, nu poți da în judecată pe cineva pentru că ți-a retras iubirea, dar nici nu înseamnă că n-ai dreptul să protestezi interior.
Dar există totuși un un spațiu între iubirea necondiționată și relațiile cu termeni abuzați. E locul acela unde înveți să-ți formulezi propriile clauze:
„Nu accept iubire condiționată de tăcerea mea.”
„Nu semnez relații în care trebuie să renunț la mine.”
„Îmi rezerv dreptul de a pleca atunci când respectul devine opțional.”
Poate sună juridic, dar e doar un mod de-a spune că unele inimi trebuie protejate, nu doar deschise. Iar dacă dragostea vine cu promisiuni care implică sacrificii unilaterale, ai tot dreptul să soliciți renegocierea contractului, sau să-l denunți. Pe tăcute. Cu demnitate. Fără avocați, dar cu propriul tău cod civil emoțional.
Cineva mi-a spus odată: „Dar iubirea nu e despre reguli.” Poate nu.
Dar când o relație începe să doară mai des decât să mângâie, e timpul să citești cu atenție ce-ai semnat fără să știi.
Și să respiri.
Și să schimbi.
Sunt jurist, dar nu vă speriați, nu judec pe nimeni… decât când trebuie.
Încă profesez în domeniu, cu toate că, uneori, sufletul meu s-ar muta definitiv într-un cort de rulotă la malul mării. Deocamdată, mă refugiez acolo doar în weekenduri, alături de soțul meu (partener de viață și de glume de aproape 25 de ani) și cățelușa noastră, Hera – o mică filozofă blănoasă care a inspirat chiar și o serie de povești de seară pentru copii.
De-a lungul timpului am fost trainer, manager, coordonator de proiecte imobiliare, om cu agende pline și planuri mari. Apoi, într-o zi, mi-am dat seama că știu să scriu e-mailuri impecabile, dar nu mai știu ce-mi place cu adevărat. Așa s-a născut „Respiră și schimbă”: din nevoia de a-mi recăpăta vocea, umorul și liniștea.
Aici vei găsi articole despre carieră, despre stresul care se insinuează în tăceri și despre curajul – uneori absurd, alteori salvator – de a face schimbări chiar și când nu ai totul clar. Scriu cu sinceritate, uneori cu ironie, întotdeauna cu sufletul pe masă. Pentru că, de fapt, blogul acesta nu e despre mine. E despre noi toți, cei care încercăm să trăim cu sens, cu întrebări și cu speranța că nu e niciodată prea târziu să ne schimbăm direcția.
Dacă ai ajuns aici, poate nu e întâmplător. Poate și tu simți că ai nevoie de o gură de aer. Atunci… respiră. Și vezi ce se întâmplă.
