Cine sunt când nu mă privește nimeni?
E o întrebare care nu are nevoie de martori. O întrebare care nu cere un răspuns rapid, dar care se insinuează în tăcerea serilor târzii, când nu mai există aplauze, notificări sau zâmbete de conveniență.
Cine sunt eu atunci când se sting luminile și rămân singur(ă) cu mine? Fără măști, fără roluri, fără scuturi. Cine sunt atunci când nu mai trebuie să fiu „profesionist(ă)”, „de încredere”, „amuzant(ă)”, „prezentabil(ă)”?
Adevărul e că în acele momente nu mai am unde să fug. Ceea ce rămâne nu e mereu confortabil. Uneori e oboseală, alteori e gol, câteodată e un val de dorințe neexprimate. În singurătate nu pot să mă ascund după checklist-uri și nici să mă justific prin productivitate. Sunt doar eu – și versiunea asta, deși autentică, mă sperie uneori prin fragilitatea ei.
Când nu mă privește nimeni, îmi dau voie să fiu neordonat(ă), imperfect(ă), vulnerabil(ă). Îmi dau voie să las gândurile să se împrăștie, să las emoțiile să se ridice la suprafață fără să le cenzurez. Îmi dau voie să recunosc adevăruri pe care, în fața lumii, le maschez cu un zâmbet politicos.
Dar nu e doar fragilitate acolo. Când nu mă privește nimeni, descopăr și o libertate ciudată. Libertatea de a dansa fără ritm în mijlocul camerei, de a scrie fraze stângace care nu trebuie să fie „publicabile”, de a vorbi singur(ă) fără să par nebun(ă). Libertatea de a exista fără să fiu „de folos” nimănui.
În momentele astea, identitatea mea se simte mai aproape de adevăr decât în orice prezentare profesională sau fotografie atent editată. Și totuși, cât de rar îmi dau voie să o privesc în față! E paradoxal: caut autenticitatea, dar fug de ea tocmai pentru că mă pune față în față cu ceea ce nu pot controla sau cosmetiza.
Poate că „cine sunt” nu e o întrebare cu răspuns definitiv. Poate că e o întrebare care are atâtea variante câte clipe de singurătate am. Uneori sunt curajos(ă), alteori sunt fricos(ă). Uneori sunt generos(ă), alteori mă descopăr egoist(ă). Sunt un amestec de lumini și umbre, de dorințe nespuse și frici vechi.
Și poate că adevărata muncă nu e să găsesc un răspuns final, ci să am curajul să stau cu întrebarea. Să nu fug de ea. Să nu umplu liniștea cu zgomot, doar ca să nu mă confrunt cu mine.
Pentru că în cele din urmă, ceea ce rămâne atunci când nimeni nu mă privește, aceea e esența mea. Nu diplomele, nu funcțiile, nu aprobările celorlalți. Ci liniștea – uneori agitată, alteori împăcată – a ființei mele.
Și cred că aici e frumusețea paradoxală a întrebării: mă tem de ea, dar tot aici găsesc libertatea pe care nu mi-o poate da nimeni altcineva.
Sunt jurist, dar nu vă speriați, nu judec pe nimeni… decât când trebuie.
Încă profesez în domeniu, cu toate că, uneori, sufletul meu s-ar muta definitiv într-un cort de rulotă la malul mării. Deocamdată, mă refugiez acolo doar în weekenduri, alături de soțul meu (partener de viață și de glume de aproape 25 de ani) și cățelușa noastră, Hera – o mică filozofă blănoasă care a inspirat chiar și o serie de povești de seară pentru copii.
De-a lungul timpului am fost trainer, manager, coordonator de proiecte imobiliare, om cu agende pline și planuri mari. Apoi, într-o zi, mi-am dat seama că știu să scriu e-mailuri impecabile, dar nu mai știu ce-mi place cu adevărat. Așa s-a născut „Respiră și schimbă”: din nevoia de a-mi recăpăta vocea, umorul și liniștea.
Aici vei găsi articole despre carieră, despre stresul care se insinuează în tăceri și despre curajul – uneori absurd, alteori salvator – de a face schimbări chiar și când nu ai totul clar. Scriu cu sinceritate, uneori cu ironie, întotdeauna cu sufletul pe masă. Pentru că, de fapt, blogul acesta nu e despre mine. E despre noi toți, cei care încercăm să trăim cu sens, cu întrebări și cu speranța că nu e niciodată prea târziu să ne schimbăm direcția.
Dacă ai ajuns aici, poate nu e întâmplător. Poate și tu simți că ai nevoie de o gură de aer. Atunci… respiră. Și vezi ce se întâmplă.
