Atunci când șeful este gardianul iar jobul devine închisoarea
Ai avut vreodată senzația că șeful tău îți citește mailurile mai des decât citești tu mesajele de pe WhatsApp? Că știe exact la ce oră ai intrat, când ai respirat și, dacă ar putea, ar cere și un raport despre cum ți-ai petrecut pauza de masă? Ei bine, felicitări, s-ar putea să lucrezi într-o închisoare profesională cu gardian full time. Doar că uniforma lui e un costum bine călcat, iar gratiile sunt deghizate în „politici interne și proceduri”.
Nu toate închisorile au ziduri reci și sârmă ghimpată.Unele au birouri open space, carduri de acces și ședințe de status. Și nu toți gardienii poartă uniforme; unii au cravată, badge-ul companiei și o agendă în care bifă tot ceea ce n-ai făcut „conform standardelor”.
În aparență, ai libertate: îți poți lua cafeaua când vrei, poți trimite mailuri la orice oră și chiar ți se spune că „ușa e mereu deschisă”. Doar că în spatele acestor cuvinte se ascunde același mecanism de control.
Simți uneori că nu ai voie să greșești? Că fiecare pas în lateral e notat undeva într-un dosar invizibil, gata să fie scos la iveală la următoarea evaluare? Atunci vocea critică a șefului începe să îți răsune mai tare decât gândurile tale. Până și ideile creative se retrag în colț, ca niște prizonieri cuminți, știind că nu vor avea șansa să fie ascultate.
Și mai e programul. Prezentat ca „flexibil” în broșura de recrutare, el se dovedește mai fix decât gratiile. Nicio ieșire, niciun minut de întârziere fără explicații oficiale. Libertatea, afli pe propria piele, e doar un cuvânt frumos pentru prezentările de angajare. În realitate, rutina e aceeași zi după zi, ca un coridor lung și monoton, cu uși identice pe fiecare parte.
Ai voie să vorbești, desigur. Dar nu să fii cu adevărat auzit. Ideile tale sunt primite cu politețe, aprobate din cap, puse deoparte și uitate. Gardianul, de fapt, a hotărât deja direcția. Tot ce rămâne pentru tine e senzația de decor într-o piesă în care replicile contează mai puțin decât aplauzele finale pe care și le asumă altcineva.
Și atunci începi să numeri zilele. Nu până la vacanță, pentru că acelea trec repede, ci până la pensie. Iar când gândul acesta te străpunge, parcă simți că pedeapsa e mult prea lungă. Asta nu mai e muncă, e supraviețuire cu grafic.
Diferența dintre un lider și un gardian e fină, dar simți imediat unde te afli. Un lider te întreabă ce ai nevoie ca să reușești, un gardian îți cere socoteală de ce n-ai făcut mai mult. Un lider te lasă să greșești și să înveți, gardianul îți amintește, de fiecare dată, că „aici regulile nu se discută”.
Când îți dai seama că ai ajuns într-o astfel de închisoare profesională, tentația este să cauți imediat o ieșire spectaculoasă, ca în filmele hollywoodiene. Dar viața reală nu vine cu planuri desenate pe pereți și tuneluri secrete. Evadarea adevărată începe cu o privire atentă în oglindă: este doar șeful problema sau, poate, întregul context nu ți se mai potrivește?
Apoi, în loc să bați mereu în uși închise, caută ferestre. Poate un alt proiect, un alt departament, o mutare laterală ar putea să îți ofere ceva mai mult spațiu de respirație. Dacă simți că nu există nicio fereastră, atunci e momentul să îți faci un plan. Un plan scris, nu doar visat. Actualizează-ți CV-ul, deschide profilul de LinkedIn, testează piața. Chiar și acest simplu exercițiu îți poate reda sentimentul de control pe care îl pierduseși.
Nu uita să vorbești cu oamenii de încredere din jurul tău. Mentori, prieteni, coachi, colegi cu experiență. De multe ori, altcineva vede scăparea acolo unde tu vezi doar ziduri. Și, în cele din urmă, va trebui să decizi. Dacă alegi să rămâi, fă-o pentru că încă mai vezi sens și valoare, nu din frică. Dacă alegi să pleci, fă-o pregătit și conștient, nu ca un gest disperat.
Un job nu ar trebui să se simtă ca o condamnare. Iar un șef nu ar trebui să fie gardianul unei pedepse. Dacă însă realitatea ta arată exact așa, ia-ți semnalele în serios. Ai dreptul la un spațiu în care să crești, nu la o celulă în care să supraviețuiești.
Și, între noi fie vorba, dacă tot te simți închis, măcar să ai planul clar de eliberare. Pentru că altfel, fără să îți dai seama, vei ajunge să devii chiar tu gardianul propriei vieți profesionale.
Sunt jurist, dar nu vă speriați, nu judec pe nimeni… decât când trebuie.
Încă profesez în domeniu, cu toate că, uneori, sufletul meu s-ar muta definitiv într-un cort de rulotă la malul mării. Deocamdată, mă refugiez acolo doar în weekenduri, alături de soțul meu (partener de viață și de glume de aproape 25 de ani) și cățelușa noastră, Hera – o mică filozofă blănoasă care a inspirat chiar și o serie de povești de seară pentru copii.
De-a lungul timpului am fost trainer, manager, coordonator de proiecte imobiliare, om cu agende pline și planuri mari. Apoi, într-o zi, mi-am dat seama că știu să scriu e-mailuri impecabile, dar nu mai știu ce-mi place cu adevărat. Așa s-a născut „Respiră și schimbă”: din nevoia de a-mi recăpăta vocea, umorul și liniștea.
Aici vei găsi articole despre carieră, despre stresul care se insinuează în tăceri și despre curajul – uneori absurd, alteori salvator – de a face schimbări chiar și când nu ai totul clar. Scriu cu sinceritate, uneori cu ironie, întotdeauna cu sufletul pe masă. Pentru că, de fapt, blogul acesta nu e despre mine. E despre noi toți, cei care încercăm să trăim cu sens, cu întrebări și cu speranța că nu e niciodată prea târziu să ne schimbăm direcția.
Dacă ai ajuns aici, poate nu e întâmplător. Poate și tu simți că ai nevoie de o gură de aer. Atunci… respiră. Și vezi ce se întâmplă.
