Burnoutul nu e dramatic. E discret. Și tocmai de-asta e periculos.
Să ne înțelegem de la început: burnoutul nu vine nici cu artificii și nici cu foc de tabără. Nu intri în birou cu o pancartă pe care scrie „M-am prăbușit emoțional” și nici nu plângi în mijlocul ședinței( deși uneori nu mai ai mult), nu fugi în pădure, nu arunci cu căni pline de cafea.
Burnoutul e discret, vine încet, tiptil la fel ca o aplicație care rulează în fundal și îți consumă toată energia, dar tu încă te prefaci că telefonul funcționează deși ști bine că nu este așa.
La început doar te enervezi mai ușor, te deranjează tastatura colegului, respirația managerului, fața clientului. Apoi începi să dormi prost, mult prea prost și cu pauze lungi în miez de noapte. Sau prea mult, prea mult deși la fel de prost. Sau în pauze scurte de scrolling în care realizezi că au trecut 45 de minute și tot nu știi ce citești.
Simptomele? Te surprinzi uitându-te la ecran într-un mod tâmpit fără să știi de ce sau pentru ce sau până când. Îți scrii e-mailurile în cap de cinci ori, uneori prost alteori bine, pentru ca la final să nu le trimiți. Și da, te întrebi tot mai des: „Așa o să fie fiecare zi?”. Nu ești obosit(ă). E altceva. E acea epuizare care nu trece cu somn, nici cu weekend, nici cu „o vacanță de 3 zile la munte”.
E epuizarea care vine din a trage de tine zi de zi, în tăcere, doar pentru că așa trebuie. Pentru că „toți suntem stresați”. Pentru că „măcar ai un job”.
Dacă ți se pare cunoscut, nu ești singur(ă). Nu ești leneș(ă). Nu ești rău organizat(ă).
Doar că s-ar putea să-ți fi ars siguranțele fără să le fi auzit pocnind.
Burnoutul nu se vindecă cu citate motivaționale și ceai de mușețel.
Dar poate începe să se vindece cu o pauză. Cu un „nu”. Cu un „nu mai pot”. Sau cu o întrebare simplă: „Asta e viața ta? Sau doar un rol pe care îl joci de prea mult timp?”
Dacă ai recunoscut ceva din tine în rândurile astea, fă azi un lucru mic, dar sincer:
Ia o pauză. Refuză o sarcină. Dormi. Scrie pe o foaie ce te epuizează.
Nu e soluția completă, dar e un început. Iar începuturile mici salvează uneori vieți întregi.
Text scris dintr-un loc sincer (din inimă). Parte dintr-un proiect care urmează să prindă contur curând.
– I. Heralina
Iuliana în lesa poetică a Herei
Sunt jurist, dar nu vă speriați, nu judec pe nimeni… decât când trebuie.
Încă profesez în domeniu, cu toate că, uneori, sufletul meu s-ar muta definitiv într-un cort de rulotă la malul mării. Deocamdată, mă refugiez acolo doar în weekenduri, alături de soțul meu (partener de viață și de glume de aproape 25 de ani) și cățelușa noastră, Hera – o mică filozofă blănoasă care a inspirat chiar și o serie de povești de seară pentru copii.
De-a lungul timpului am fost trainer, manager, coordonator de proiecte imobiliare, om cu agende pline și planuri mari. Apoi, într-o zi, mi-am dat seama că știu să scriu e-mailuri impecabile, dar nu mai știu ce-mi place cu adevărat. Așa s-a născut „Respiră și schimbă”: din nevoia de a-mi recăpăta vocea, umorul și liniștea.
Aici vei găsi articole despre carieră, despre stresul care se insinuează în tăceri și despre curajul – uneori absurd, alteori salvator – de a face schimbări chiar și când nu ai totul clar. Scriu cu sinceritate, uneori cu ironie, întotdeauna cu sufletul pe masă. Pentru că, de fapt, blogul acesta nu e despre mine. E despre noi toți, cei care încercăm să trăim cu sens, cu întrebări și cu speranța că nu e niciodată prea târziu să ne schimbăm direcția.
Dacă ai ajuns aici, poate nu e întâmplător. Poate și tu simți că ai nevoie de o gură de aer. Atunci… respiră. Și vezi ce se întâmplă.
