Breaking news: ursul nu voia să fie influenceriță
Am o veste care ar putea să-ți strice următorul reel: ursul nu voia să apară în story-ul tău.
Nu voia să fie „prietenos”. Nu voia să se apropie. Nu voia nimic de la tine. Doar liniște. Eventual o distanță decentă și absența biscuiților aruncați cu râsete de pe marginea drumului.
Și totuși, aici suntem. Într-o eră în care oamenii cred că natura e un platou de filmare, iar animalele sunt actori în pauză de masă, gata să „facă o poză drăguță” dacă te apropii suficient de prost.
Hai să ne înțelegem:
Ursul nu e personaj din desene animate. Nu e mascota brandului tău de hiking. Nu e „blând pentru că n-a atacat”.
E un animal sălbatic. Și faptul că n-a reacționat violent când te-ai apropiat cu telefonul nu e dovadă de „comunicare spirituală cu fauna”. E noroc.
Un noroc care, de cele mai multe ori, nu ține.
Și când nu mai ține?
– Ursul e împușcat pentru că „a devenit agresiv”.
– Turistul face știrile pentru că „nu se știe ce l-a apucat pe animal”.
– Se cheamă echipaje, se mută cuștile, se ridică sprâncene.
Dar nimeni nu zice clar: omul a fost problema.
Adevărul e simplu și neplăcut:
Apropierea de animale sălbatice nu e curaj. E ignoranță cu pretenții.
Te apropii pentru adrenalina de un minut, dar distrugi echilibrul unei vieți întregi.
Dai de mâncare pentru că ți se pare „drăguț”, dar semnezi, fără să știi, condamnarea la moarte a acelui animal.
Vrei să faci o poză unică, dar ignori că ești exact la fel ca ceilalți: intruziv, gălăgios, inconștient.
Știu, poate pare un text prea dur. Dar e și dureros să vezi cum natura se transformă în decor de conținut.
E dureros să vezi ursul căutat de autorități pentru relocare, după ce un influencer cu bocanci curați l-a filmat molfăind pufuleți.
E dureros să vezi cum „conectarea cu natura” devine o glumă tristă, în care doar omul are voie să existe cu telefonul pe filmare.
Vrei o legătură reală cu natura?
– Stai. Observă. Fără să invadezi.
– Nu lăsa nimic în urmă – nici firimituri, nici urme, nici haștaguri.
– Învață să respecți tăcerea unei păduri, nu să o umpli cu aplauze.
Și dacă tot vrei un moment viral…
…îți dau o idee: surprinde momentul în care nu faci nimic greșit.
În care vezi un urs, îl lași în pace, și pleci. Fără zoom, fără live. Doar cu o conștiință mai curată decât telefonul tău.
Ursul nu voia să fie influenceriță.
Voia doar să trăiască.
Ceea ce, uneori, în prezența omului, devine imposibil.
Sunt jurist, dar nu vă speriați, nu judec pe nimeni… decât când trebuie.
Încă profesez în domeniu, cu toate că, uneori, sufletul meu s-ar muta definitiv într-un cort de rulotă la malul mării. Deocamdată, mă refugiez acolo doar în weekenduri, alături de soțul meu (partener de viață și de glume de aproape 25 de ani) și cățelușa noastră, Hera – o mică filozofă blănoasă care a inspirat chiar și o serie de povești de seară pentru copii.
De-a lungul timpului am fost trainer, manager, coordonator de proiecte imobiliare, om cu agende pline și planuri mari. Apoi, într-o zi, mi-am dat seama că știu să scriu e-mailuri impecabile, dar nu mai știu ce-mi place cu adevărat. Așa s-a născut „Respiră și schimbă”: din nevoia de a-mi recăpăta vocea, umorul și liniștea.
Aici vei găsi articole despre carieră, despre stresul care se insinuează în tăceri și despre curajul – uneori absurd, alteori salvator – de a face schimbări chiar și când nu ai totul clar. Scriu cu sinceritate, uneori cu ironie, întotdeauna cu sufletul pe masă. Pentru că, de fapt, blogul acesta nu e despre mine. E despre noi toți, cei care încercăm să trăim cu sens, cu întrebări și cu speranța că nu e niciodată prea târziu să ne schimbăm direcția.
Dacă ai ajuns aici, poate nu e întâmplător. Poate și tu simți că ai nevoie de o gură de aer. Atunci… respiră. Și vezi ce se întâmplă.
