Când corabia se scufundă, rechinii atacă
A fost o vreme când vasul mergea înainte. Tăia apa cu o direcție clară, iar toți cei de la bord păreau a fi parte din aceeași misiune. Vorbeam despre viitor, planuri, vise. Ne încurajam unii pe alții la fiecare pas. Așa părea. Dar liniștea pe mare nu durează niciodată prea mult, furtunile nu vin cu avertisment.
Totul a început lent. Un sunet, o înclinație ușoară, o vibrație în structură pe care doar cei atenți o simțeau, restul încă râdeau, încă priveau cerul, erau convinși că nimic nu se poate întâmpla. Când au apărut norii, unii au început să-și strângă discret bagajele. Nu spuneau nimic, dar ochii lor trădau neliniștea, erau gata să sară, nu să repare.
Și când a izbucnit prima lovitură de tunet, n-au mai așteptat. Unii au abandonat, alții au trădat. Au înjunghiat pe la spate, au mințit, au inventat pretexte. Și totul ca să salveze ce? O imagine? O poziție? Sau doar pentru că erau făcuți din altceva decât crezusei? În jurul tău, rechinii încep să se arate. Îi simți înainte să-i vezi. În cuvintele reci, în privirile ocolite. În zâmbetele false care ascund colți. Nu atacă direct, nu imediat. Îți dau impresia că încă înoată alături de tine. Dar nu. Ei doar miros sângele și slăbiciunea. Și se pregătesc…
Lumea reală nu e un basm marin
Nu toți cei care îți spun „frate” îți sunt aproape când începi să te scufunzi. Nu toți cei care te aplaudă când urci pe punte vor fi lângă tine când vasul ia apă. Unii doar așteaptă să cazi ca să aibă ce povesti altora. Alții te îndeamnă să sari, dar își țin bine locul în bărcile de salvare. Și da, cei mai periculoși sunt aceia care îți spun că îți vor binele, dar în tăcere îți sapă căderea.
Când totul merge bine, e ușor să ai încredere. Când ai vânt în pânze, toți vor să urce la bord. Dar când direcția se pierde, când hărțile devin inutile și radarul tace, atunci începi să vezi adevărul. Nu în vorbe, ci în gesturi. Nu în promisiuni, ci în tăceri.
Lecția din adâncuri
Poate ai trecut pe acolo. Poate chiar acum ești pe marginea corabiei care se lasă într-o parte. Ții frânghia strâns, dar simți cum scapă printre degete. Și ești singur. În jur, doar valuri, tunete și câteva umbre întunecate care se apropie, tăcute și hotărâte. Rechinii nu vor explicații, nu vor să înțeleagă. Vor doar să sfâșie.
Dar iată ce nu știu ei: că ai fost făcut pentru mai mult. Că ai trecut prin furtuni mai grele. Că te-ai ridicat din căderi mai adânci. Și că nu ai nevoie de corabie ca să mergi mai departe. Poți construi alta. Cu mâinile goale, dacă trebuie. Dar cu lecția în sânge.
Pentru că, odată ce ai văzut cum se comportă oamenii când totul se rupe, nu mai ești același. Devii ascuțit, atent, selecția ta devine clară. Nu mai urcă oricine la bordul tău. Nu mai dai drumul la timonă oricui îți spune ce vrei să auzi.
Nu ești singur
Poate ești în mijlocul haosului acum. Poate ți se pare că se termină. Dar amintește-ți: ai mai fost aici. Poate nu exact așa, dar ai mai cunoscut trădarea, abandonul, tăcerea celor care promiteau că nu te lasă. Și ai ieșit. Mai tăcut, poate. Mai dur. Dar viu.
Și e ok dacă ai devenit selectiv, dacă ai dat afară din barcă. Dacă ți-ai închis telefonul și ai rămas doar tu cu tine. Uneori, liniștea e singurul colac de salvare. Uneori, singurătatea e singura ancoră reală.
Concluzie: Furtuna nu decide cine ești. Reacția ta, da.
Când corabia se scufundă, rechinii atacă. Asta nu se va schimba niciodată. Dar ai o alegere: să le dai ce vor, sau să devii ceva ce nu pot atinge. O forță care știe să piardă fără să renunțe. Care știe să sufere fără să devină victimă.
Așa că, dacă ești acolo acum, nu te grăbi să ceri ajutor. Ridică-te. Înoată. Și când ajungi din nou pe uscat, construiește altceva. Mai puternic, mai simplu. Și data viitoare, vei ști: rechinii nu vin doar când miroase sânge, vin când simt frică. Iar tu nu mai ești speriat… Ești pregătit.
Sunt jurist, dar nu vă speriați, nu judec pe nimeni… decât când trebuie.
Încă profesez în domeniu, cu toate că, uneori, sufletul meu s-ar muta definitiv într-un cort de rulotă la malul mării. Deocamdată, mă refugiez acolo doar în weekenduri, alături de soțul meu (partener de viață și de glume de aproape 25 de ani) și cățelușa noastră, Hera – o mică filozofă blănoasă care a inspirat chiar și o serie de povești de seară pentru copii.
De-a lungul timpului am fost trainer, manager, coordonator de proiecte imobiliare, om cu agende pline și planuri mari. Apoi, într-o zi, mi-am dat seama că știu să scriu e-mailuri impecabile, dar nu mai știu ce-mi place cu adevărat. Așa s-a născut „Respiră și schimbă”: din nevoia de a-mi recăpăta vocea, umorul și liniștea.
Aici vei găsi articole despre carieră, despre stresul care se insinuează în tăceri și despre curajul – uneori absurd, alteori salvator – de a face schimbări chiar și când nu ai totul clar. Scriu cu sinceritate, uneori cu ironie, întotdeauna cu sufletul pe masă. Pentru că, de fapt, blogul acesta nu e despre mine. E despre noi toți, cei care încercăm să trăim cu sens, cu întrebări și cu speranța că nu e niciodată prea târziu să ne schimbăm direcția.
Dacă ai ajuns aici, poate nu e întâmplător. Poate și tu simți că ai nevoie de o gură de aer. Atunci… respiră. Și vezi ce se întâmplă.
